Nu cred ca o astfel de fereastra - si nici camera, exista. Desi vederea ne comunica prezenta obiectelor, peretilor, naturii, imaginea nu reprezinta decat o metafora a singuratatii si frumusetii unui moment. Un singur fotoliu "locuit", o singura carte, o unica fereastra deschisa. Nimeni in preajma? Nicidecum. Cineva tocmai s-a ridicat acum o secunda de pe fotoliu, a inconjurat camera si priveste acum intrega scena – chiar prin ochii tai... Daca observi cu atentie vei vedea ca ti-ai inclinat foarte usor capul spre stanga si te gandesti ca este inutil sa incerci sa prinzi valul perdelei. Intre timp pala de vant iti rasfoieste paginile cartii uitate pe pervaz. Iti dai seama inspaimantat ca, in fata ta, copacul inflorit incendiaza camera, imprastiind lumina violent. Doar urme de calm, intr-un sentiment de extaz.

Leon Wyczółkowski a pictat acest tablou uimitor. Intamplator Leona Lewis imi canta in casti – I got you. As spune ca tabloul si melodia sunt la fel. Aceeasi intensitate…

Leona Lewis - I Got U

Cand la sfarsitul zilei, oboseala iti amorteste simturile, imaginatia refuza cateodata sa adoarma. Am stins lumina, m-am intins in pat, am tras cearceaful ultraviolet si mi-am asezat mana sub tampla dreapta. In fata mea, pe peretele alb, se profilau umbrele jaluzelelor verticale printre care strabatea lumina felinarului de sub fereastra. Cand am inchis ochii o senzatie placuta, neobisnuit de odihnitoare m-a cuprins ca intr-un vis. Visul a durat cateva minute, poate o jumatate de ora, dar n-am adormit nicio clipa. Numai dupa ce s-a terminat m-a invins somnul.

Macii de mare

Prima adiere de vânt a adus cu ea mirosul florilor de pe ţărm. Era purtat atât de departe.., câci nu-şi amintea să fi păşit pe marginea mării, ci se afla în larg, scufundată în apa răcoroasă până la umeri. Înainta la întâmplare, deşi mai mult plutea, iar apa nu-i îngreuna mişcarea, aşa cum ar fi fost firesc. Valurile răscoleau marea, dar numai în joacă şi nu cum s-ar fi aşteptat. Nu se năşteau în larg ca apoi să se spargă la mal, ci formau doar vârtejuri şi unde neregulate care o brăzdau doar ici colo.

Nu ştia dacă e noapte sau zi. Deşi cerul era acoperit de stele în întuneric, în mare parcă luminau mai mulţi sori. Luciul apei tăia simbolic “ziua” în noapte şi amiază, două fâşii care nu s-ar fi întâlnit altfel niciodată. Singurele forme de viţaă erau macii de mare, cu tulpini extrem de firave şi lungi, ancorate în nisipul mării şi înflorite jumătate de metru deasupra ei. Se legănau uşor în vărtejuri de parcă ar fi executat un dans monoton şi lin. Sub apa de o limpezime perfectă, poate doar cu o uşoară tentă verzuie, în nisipul fin, strălucitor, îngropate superficial, a zărit pietrele de argint. Dacă macii de mare erau curioşi, pietrele de argint erau şi mai misterioase pentru ea. Se aplecă spre ele, silită să-şi afunde pentru o secundă faţa în mare – deşi n-a îndrăznit, era aproape convinsă că ar fi putut respira - le cuprinse în mănă, dar la suprafaţă se prefăceau în pulbere argintie care se scutura la loc în adânc. A cules câteva care i s-au răsfirat imediat printre degete…

Locul acesta miraculos, abia cunoscut, devenise pe nesimţite familiar. A încercat chiar să acopere în gând toată planeta de mare. Acum arata precum un bulgare strălucitor de nisip, închis într-o picătură clară de apă, făra strop de uscat. Bănuia că departe, ascunşi în frunzele lungi ale plantelor străvezii, populau marea peştii portocalii îmbrăcaţi în voalurile transparente ale înotătoarelor lor fragile…